Discipolul – de Oscar Wilde
Cand Narcis a murit, iazul plăcerii sale se preschimbă dintr-un potir de ape dulci într-un potir de lacrimi sărate, şi Oreadele veniră plângând prin codrii, pentru a-i putea canta iazului şi a-l mangâia.
Şi când văzură că iazul se preschimbase dintr-un potir de ape dulci într-un potir de lacrimi sărate, ele işi despletiră cozile părului şi se jeliră iazului şi îi ziseră: ‘Nu ne miră că boceşti în felul acesta dupa Narcis, atat de frumos era.’
‘Chiar a fost Narcis frumos?’, spuse iazul.
‘Cine să ştie aceasta mai bine ca tine?’, răspunseră Oreadele.
‘Pe lângă noi doar trecea totdeauna, căci pe tine te cauta, şi obişnuia să se întinda pe malurile tale şi să se uite la tine in jos, şi în oglinda apelor tale îşi reflecta propria-i frumuseţe.’
Iar iazul a răspuns:
‘Dar eu l-am iubit pe Narcis, deoarece atunci când se lungea pe malurile mele şi privea la mine în jos, în oglinda ochilor săi totdeauna mi-am vazut frumuseţea reflectată.’
Traducere Mihai Rădulescu.
ixpaint
iar unii ar lua acest text ca pe o scuza pentru un anumit mod de viata. Natura egoista a omului lipsit de anumite virtuti exprimata in simboluri frumoase… cum sa nu ne mangaie astfel mizeria? Sa ne spunem ca mai e si frumoasa… ca sa ne scaldam “linistiti” in ea si sa nu stim de ce se stinge lumina… a.k.a. de ce pe masura ce trec anii totul devine mai negru ca inainte… Oare chiar devine sau ne orbim in egoism?